CAZANIA DUMINICII TOMEI (Despre credință)
Frați creștini,
MARE este puterea credinței și minunate sunt darurile: ei! Viață fără de moarte și împărăție veșnică ne dăruiește nouă credința, căci zice Sfânta Evanghelie: „Crezând, viață să aveți întru numele Lui“ (Ioan 20, 31), iar în alt loc: „Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui“ (Marcu 16, 16). Sfântul apostol Pavel ne învață, zicând: „Crede în Domnul Iisus Hristos și te vei mântui împreună cu casa ta“ (Fapte Ap. 16, 31). Este de ajuns numai să creadă omul ca să se mântuiască? Dumnezeiasca Evanghelie zice: „Va să vie Fiul omului, întru slava Tatălui Său împreună cu îngerii Săi și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui“ (Matei 16, 27). Și vor ieși cei ce au făcut cele bune întru învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, întru învierea osândirii“ (Ioan 5, 29). Este vreo nepotrivire când dumnezeiasca Scriptură ne spune că credința mântuiește pe om, iar în alte locuri ne învață că faptele cele bune aduc mântuirea? O, fraților, să nu ne înșelăm, căci unite sunt învățăturile lui Dumnezeu. Nici credința singură și nici faptele cele bune singure, ci credința împreună cu faptele cele bune, mântuiesc pe om.
Se împarte credința în cunoscătoare și lucrătoare. Credința este cunoscătoare, când numai cu mintea noastră credem cele ce învață credința, dar din faptele cele bune nimic nu facem. Această credință este însă moartă și nefolositoare și nu poate să mântuiască pe om, așa cum ne spune Sfântul Apostol Iacob când zice: „Credința, dacă nu va avea fapte, singură de sineși, este moartă“ (Iacob 2, 17). „Ce folos, frații mei, de va zice cineva că are credință, iar fapte nu are! Oare, credința poate să-l mântuiască?“ (Iacob 2, 14). Credința este lucrătoare când credem toate câte ea ne învață și facem toate câte ea legiuește. Aceasta este credința pentru care zice dumnezeiescul Apostol: „Credința care se lucrează prin dragoste“ (Galateni 5, 6). Deci când zice dumnezeiasca Scriptură: „Ca, crezând, viață să aveți“ (Ioan 20, 31) și „tot cel ce va crede și se va boteza se va mântui“ (Marcu 16, 16), și altele asemenea, ea vorbește despre credința cea lucrătoare, care se lucrează prin dragostea ce este împreunată cu faptele cele bune. Când zice Scriptura: „Că va răsplăti fiecăruia după faptele lui“ (Matei 16, 27), și altele asemenea acestora, înțelegem că fiecărui credincios îi va răsplăti după faptele cele făcute din credință. Această înțelegere ne-o arată lămurit, prin pilde, grăitorul de Dumnezeu Apostol, când laudă credința lui Avel, dar laudă și faptele lui cele bune, adică jertfa cea bineprimită, pe care i-o aducea lui Dumnezeu; când laudă credința lui Enoh, dar slăvește și faptele cele bune ale lui; când laudă credința lui Noe, dar împreună cu credința lui laudă și nevoința lui pentru facerea corăbiei; când laudă credința lui Avraam, dar se minunează și de ascultarea lui față de Dumnezeu. Pe rând, laudă credința altor mulți sfinți și slăvește minunile, dar povestește și minunatele lor lupte (Evrei 11, 36-38). Din toate acestea vedem lămurit că credința, care mântuiește, este unită cu faptele cele bune. „Credința fără fapte este moartă și nelucrătoare“. Căci precum trupul fără suflet este mort, așa și credința fără fapte, moartă este“ (Iacob 2, 20, 26), ne spune Sfântul Apostol Iacob.
Creștine, tu te lauzi că ai credință, dar ce folos că tu calci legea creștină. Și demonii cred și se înfricoșează, dar nimic nu folosesc. Tu crezi că Dumnezeu a dat cele zece porunci și că cel ce calcă una dintr-însele, fără îndoială, se pedepsește, dar toată ziua, fără nici o teamă și sfială, defăimezi și calci fiecare poruncă. Deci la ce-ți folosește ție credința ta? Tu crezi că Dumnezeu a legiuit ca să-l iubești pe El din toată inima, din tot sufletul și din tot cugetul, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți. Dar tu îl defăimezi pe Dumnezeu, prin călcarea poruncilor Lui și pe aproapele îl nedreptățești și îl superi în toate chipurile. Deci care este folosul credinței tale? Tu crezi că de nu vei ierta greșelile oamenilor, este cu neputință să-ți ierte Dumnezeu păcatele tale. Crezi că Dumnezeu îți poruncește ca să iubești pe vrăjmașii tăi, dar tu îi urăști și-i prigonești până la moarte. Deci ce-ți folosește ție credința ta? Tu crezi că Dumnezeu îți poruncește: „Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima“ (Matei 11, 29), dar tu ești mânios și mândru. Deci ce-ți folosește ție credința ta? Tu crezi că ori ce vei face săracului, lui Dumnezeu faci, căci zice Hristos: „Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați prea mici ai Mei, Mie ați făcut“ (Matei 25, 40); tu însă vezi săracul, dar îți întorci fața de la dânsul; vezi săracul, și în loc de milostenie, îl încarci cu ocări. Așadar, ce-ți folosește ție credința ta? Tu crezi că va să vină o zi în care va ședea Dumnezeu pe Scaunul slavei Sale, să judece pământul și lumea și că cei ce au făcut fapte bune, vor merge în viața veșnică, iar cei ce au făcut păcate, în chinul veșnic; tu însă te lenevești cu totul de la faptele cele bune și cu multă osârdie, în fiecare zi, faci păcate. Așadar, ce-ți folosește ție credința ta? Această credință nu mântuiește pe nici un om și nici pe tine, după cum ne încredințează Sfântul Apostol Iacob, când zice: „Acest fel de credință este moartă și nedesăvârșită“ (Iacob 2, 20), adăugând că „credința din fapte ia puterea și desăvârșirea“ (Iacob 2, 22). Din toate acestea, cunoaștem adevărata învățătură insuflată de Dumnezeu, că credința ne ajută nouă la săvârșirea faptelor celor bune, iar faptele cele bune dau credinței desăvârșirea.
Fraților, noi n-am văzut, nici ca Apostolii, pe Domnul nostru Iisus Hristos și, nici ca Toma, n-am pipăit coasta Lui. Am auzit numai învățătura Evangheliei și am crezut că Acesta este Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Izbăvitorul lumii. Domnul Iisus fericește pe cei ce n-au văzut și au crezut, când zice: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!“ (Ioan 20, 29). Dar, oare, vom fi noi vrednici de acest fel de fericire? Oare, suntem noi fericiții, care n-am văzut și am crezut? Da, cu adevărat vom fi fericiți dacă credința noastră va fi o credință roditoare numai de fapte bune, săvârșite prin dragoste; o credință care ne ajută la săvârșirea numai de fapte bune, o credință care se desăvârșește și se arată prin faptele noastre cele bune. Din mila lui Dumnezeu avem cea mai desăvârșită credință, credința dreptslăvitoare, credința ortodoxă. Să unim deci, cu dânsa, și faptele noastre cele bune și plăcute lui Dumnezeu, căci numai așa vom fi în rândurile drepților și fericiților. „Așadar, o iubiții mei frați, după cum ne poruncește nouă grăitorul de Dumnezeu, Apostolul Pavel, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt de iubit, câte sunt cu nume bun, ori ce faptă bună și ori ce laudă, la acestea să vă fie gândul; cele ce ați învățat și ați luat și ați auzit și ați văzut la mine, acestea să le faceți și Dumnezeul păcii va fi cu voi“ (Filip. 4, 8-9). Amin!